.jpg)
La magazinele de sufelte pe langa care trec aproape zilnic sunt mereu cozi. La cozi stau doar “schilozi”, pe care natura i-a “inzestrat” cu ceva care le lipseste. Fiecare are intotdeauna o sacosa gri metalizat in care se afla, piciorul, mana, urechea, nasul...partea lipsa...dar nu a sa ...a oricarui altcuiva care atarna zilnic la una din sutele de cozi de la sutele de magazine de suflete.
Magazinele de suflete au obloanele pe jumatate trase, in asa fel incat “schilozii” sa se aplece si mai tare in speranta ca vor arunca o privire inauntru.
In magazinele de suflete nu serveste nimeni, e cu autoservire, asta daca ajungi inauntru.
La cozile “schilozilor” se vorbeste numai engleza prescurtata, “comunicationala”, contemporana cu propia sa desfigurare. “Schilodul” ingroasa si rotunjeste cuvintele ca sa para macar ele intregi.
Intotdeauna cand “schilodului” i se face foame la coada face tot posibilul sa trimita pe altcineva sa ii culeaga ceva de ale gurii. “Schilozii” au dintii plini de plombe. Le-au cerut dentistilor sa ascunda sub aliajul negru fragmente de mancare putrezita.
“Schilozii” canta ode.
Cozile “schilozilor” sunt inconjurate mereu de sobolani care se cocoata in sacosele gri pentru a se murdari cu sangele ramasitelor pe boturi. De fapt este machiaj pentru teatrul de seara al orbilor.
“Schilozii” stau in case aglomerate si cu multe perdele, asta e scuza perfecta ca atunci cand cineva le vine in vizita sa indruge verzi si uscate “vezi Doamne in toata imbelsugarea asta din jur mi-am uitat pe undeva tibia..sau humerusul...sau demnitatea...whatever, e belsug”.
